Retrospectiv.

Sunt o dezordine. O persoana care confunda uneori tacerea trecutului cu zgomotul asurzitor al viitorului, o persoana care viseaza la idealuri intangibile, o persoana indragostita, o persoana care izbucneste de complexitati, o persoana total atipica. In sensul pozitiv... cred eu. Tindem sa generalizam mereu, si fiecare se crede diferit, si chiar suntem diferiti. Din fericire. Reusim sa supravetuim vietii, sa ne luptam cu ea zilnic, in disticte faze ale existentei si cu distincte doze de realism. Uneori cedam mult prea devreme, uneori prea tarziu.. Aici are de-a face timpul. Ah, timpul.. Impuls crud ce grabeste feeria umana. Nu ne putem alege oare directia lui, durata si scopul? Nu? Nu. Suntem atat de temporari si suntem atat de predispusi eternitatii.. si nu invers. Viziunea empirica asupra vietii o privim subiectiv, apoi tragem nadejde ca tot ce ne asteapta se suprapune cu iluzie aparenta.
Mereu ne intoarcem de unde am plecat, ne ducem existenta intr-o perpetuare acerba, iar asta ne minimalizeaza credibilitatea ingenua, descoperim alte sensuri, ne interiorizam si suferim. Suferim atat de mult..
M-as intoarce oricand in universul meu, doar ca nu mai reusesc sa-l deschid. Cheia e pierduta, iar eu am ramas prizoniera realitatii.. Te sfasie realitatea. Fiecare sens e amestecat cu stagnarea propriei fericiri, pe care niciodata nu vei reusi s-o mai gasesti. A plecat, nu se mai uita inapoi. Cu regrete, conditia ta actuala iti impune acomodare, acceptare si un plans mai greu, apatic. Cine sunt eu sa ma opun? Sunt un om, un lucru insignifiant, o marioneta a timpului care are sentimente si uneori sunt zdrobite. Dar se refac, ele tot continua sa apara, sa ingreuneze si mai tare sarcina destinului, iar noi ramanem la fel.. muti in fata propriei distrugeri.
Fara regrete, cu regrete, ne regasim in propria suferinta. Atunci e momentul suprem in care ne intrebam daca suntem meniti durerii. Ce-ar fi? Unii nu pot intelege, isi frang aripile prea devreme, iar altii continua sa infrunte realitatea si strafundurile ei, toata viata, pana se decid ca a venit timpul sa renunte. Deci, niciodata nu reusim sa invingem, intotdeauna pierdem intr-un fel sau altul, suntem niste transcederi accentuate si nesemnificative. Suntem exemplul viu al transfigurarii vietii, o pierdere de timp in masa.. ce continua sa creasca. Suntem doar niste oameni, niste fragmentari fara sens.

Haos

Ca oameni, ca fiinte umane, ca o unica suflare ce-si are inceputul si sfarsitul, ne privim de multe ori in fapt material, si de putine ori in esenta. Deodata, ne hotaram sa devenim altfel, sa fim acei oameni ce grabesc desavarsirea prin impliniri, regrete, oportunitati... Implinim destine, regretam decizii, profitam sau pierdem oportunitati. Ca om, ca fiinta umana, imi vreau propria desavarsire, bazata pe propriile alegeri, dezamagiri sau pierderi. Daca alegem sa schimbam mersul firesc al lucrurilor, ne abandonam cotidianul si implicit, suntem abandonati. De ce o existenta atat de complexa ca a noastra trebuie sa urmareasca principii sau prejudecati, esente total impersonale? 
O secunda, un minut, o farama de timp ne ajunge sa privim pe fereastra si sa observam faptul ca ne inecam in nefericire, iar totul zamislit pana atunci se naruie sub ochii nostri. Iar noi, fiinte incapabile, lasam acel "tot" ce ne definea sa dispara asa cum stelele cazatoare parasesc cerul in fiecare noapte.
Materialul monopolizeaza majoritatea suflarii omenesti, simplitatea ajungand un ideal. Acel ideal, cu toate discrepantele sale, se indeparteaza atat de repede precum clipim, si devenim nuli... Nuli precum un soare fara raze, nuli precum o frunza incolora, nuli precum un om fara suflet. 
Revenind la monotonia ce ne caracterizeaza, subconstientul creeaza un crepuscul de ganduri bazate pe subjugarile realitatii, pe negarea aparentei, pe acceptarea haosului permanent. Ne indreptam usor dar sigur spre interiorizare. E toxica conditiei umane, degradeaza puritatea graiului, puterea asumarii, construirea legaturilor. Urasc interiorizarea... si tot ce reprezinta.
Trebuie sa fii nebun ca sa supravietuiesti vietii. Trebuie sa empatizezi verosimilul ca sa devii pur si simplu om... Trebuie sa gresesti si sa nu fii perfect pentru a fi una cu viata.