Haos

Ca oameni, ca fiinte umane, ca o unica suflare ce-si are inceputul si sfarsitul, ne privim de multe ori in fapt material, si de putine ori in esenta. Deodata, ne hotaram sa devenim altfel, sa fim acei oameni ce grabesc desavarsirea prin impliniri, regrete, oportunitati... Implinim destine, regretam decizii, profitam sau pierdem oportunitati. Ca om, ca fiinta umana, imi vreau propria desavarsire, bazata pe propriile alegeri, dezamagiri sau pierderi. Daca alegem sa schimbam mersul firesc al lucrurilor, ne abandonam cotidianul si implicit, suntem abandonati. De ce o existenta atat de complexa ca a noastra trebuie sa urmareasca principii sau prejudecati, esente total impersonale? 
O secunda, un minut, o farama de timp ne ajunge sa privim pe fereastra si sa observam faptul ca ne inecam in nefericire, iar totul zamislit pana atunci se naruie sub ochii nostri. Iar noi, fiinte incapabile, lasam acel "tot" ce ne definea sa dispara asa cum stelele cazatoare parasesc cerul in fiecare noapte.
Materialul monopolizeaza majoritatea suflarii omenesti, simplitatea ajungand un ideal. Acel ideal, cu toate discrepantele sale, se indeparteaza atat de repede precum clipim, si devenim nuli... Nuli precum un soare fara raze, nuli precum o frunza incolora, nuli precum un om fara suflet. 
Revenind la monotonia ce ne caracterizeaza, subconstientul creeaza un crepuscul de ganduri bazate pe subjugarile realitatii, pe negarea aparentei, pe acceptarea haosului permanent. Ne indreptam usor dar sigur spre interiorizare. E toxica conditiei umane, degradeaza puritatea graiului, puterea asumarii, construirea legaturilor. Urasc interiorizarea... si tot ce reprezinta.
Trebuie sa fii nebun ca sa supravietuiesti vietii. Trebuie sa empatizezi verosimilul ca sa devii pur si simplu om... Trebuie sa gresesti si sa nu fii perfect pentru a fi una cu viata.